Nu am spus-o multora, dar am în minte mii de lumi secrete ce se derulează simultan. Sunt și autistă.
Oamenii tind să diagnosticheze autismul prin descrieri foarte exacte, dar, în realitate, între noi există o mare variabilitate. De exemplu, fratele meu mai mic are autism sever. E non-verbal. Nu vorbește deloc. Dar mie îmi place să vorbesc. Oamenii deseori asociază autismul doar cu plăcerea pentru matematică și științe, dar cunosc multe persoane autiste cărora le place să fie creative. E doar un stereotip și stereotipurile sunt, deseori, dacă nu întotdeauna, greșite. De pildă, foarte mulți oameni, când se gândesc la autism, le vine în minte imediat „Rain Man”. Aceasta este părerea comună, fiecare persoană cu autism e un Dustin Hoffman, iar asta nu e adevărat.
Dar asta nu se întâmplă doar cu persoanele cu autism. Am văzut asta și cu minoritățile sexuale, cu femeile, cu persoanele de culoare. Lumea e atât de speriată de diversitate încât încearcă să eticheteze orice, cu etichete foarte specifice. Iată ceva ce mi s-a întâmplat în realitate. Căutam pe Google „persoanele cu autism sunt…” și apar sugestii pentru ceea ce vrei să tastezi. Căutam „persoanele cu autism sunt…” și primul rezultat a fost „demoni”. Acela e primul lucru la care se gândesc oamenii când se gândesc la autism. Ei știu.
Un lucru pe care-l pot face pentru că am autism — mai degrabă o abilitate decât o dizabilitate — e că am o imaginație foarte, foarte bogată. Lăsați-mă să vă explic puțin. E ca și cum aș fi, mai tot timpul, în două lumi. În lumea reală, lumea pe care o știm cu toții, și în lumea din mintea mea, iar lumea din mintea mea e adesea mult mai reală decât lumea reală. E[foarte ușor pentru mine să-mi las mintea liberă pentru că nu încerc să mă încadrez într-o anumită etichetă. E unul din cele mai bune lucruri când e vorba de autism. Nu ai imboldul de a face așa ceva. Găsești ceea ce vrei să faci, găsești modalitatea de a face acel lucru și îl faci. De încercam să mă încadrez sub o anumită etichetă. nu eram aici, nu aș fi realizat nici jumătate din lucrurile pe care le am acum. Sunt totuși probleme. Sunt probleme cu acest autism, cu a avea prea multă imaginație. Școala poate fi o problemă în general, dar și că trebuie să îi explici profesoarei zilnic că lecția este inexplicabil de plictisitoare și că tu, în secret, te refugiezi în lumea din capul tău care nu are legătură cu lecția, se adaugă listei tale de probleme. (Râsete) De asemenea, când imaginația preia controlul, corpul meu are propria viață. Când se întâmplă ceva palpitant în lumea mea interioară, trebuie s-o iau la fugă,, să mă legăn, sau uneori strig. Asta îmi dă foarte multă energie și trebuie să o eliberez cumva. Dar fac asta de când eram mică, de când eram fetiță. Părinții mei ziceau că e drăguț și nu și-au pus problema, dar când am început școala, nu li se mai părea drăguț. Poate că oamenii nu vor să fie prieteni cu fata care începe să strige la ora de algebră. Asta nu se mai întâmplă în prezent, dar poate că oamenii nu vor să se împrietenească cu fata autistă. Poate că oamenii nu vor să fie asociați cu cineva care nu poate sau nu dorește să se integreze, să se înregimenteze în „normal”. Dar asta e bine pentru mine, așa se cerne neghina și pot să-mi dau seama cine e sincer și cinstit și pot să îmi aleg astfel prietenii.
Dacă stăm și ne gândim, ce este normal? Ce înseamnă? Imaginați-l ca cel mai frumos compliment primit vreodată: „Uau, cât de normal ești.” (Râsete) Complimente sunt: „ești extraordinar” sau „ești o specie aparte”. „Ești minunat”. Dacă oamenilor le place să fie făcuți așa, de ce atât de multă lume se străduie să fie normală? De ce oamenii își revarsă minunata lumină într-un șablon? Lumea e atât de speriată de diversitate, încât încearcă să-i forțeze pe toți, chiar și pe oamenii care nu vor sau nu pot, să devină normali. Sunt tabere
pentru persoane LGBTQ sau cu autism care încearcă să le transforme în acest „normal” și este îngrozitor că oamenii fac asta în ziua de azi.
pentru persoane LGBTQ sau cu autism care încearcă să le transforme în acest „normal” și este îngrozitor că oamenii fac asta în ziua de azi.
Totuși, nu mi-aș negocia autismul și imaginația cu lumea. Pentru că am autism, am prezentat documentare la BBC, tocmai scriu o carte. Fac asta, e fantastic, și unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am realizat, pe care eu consider că le-am realizat, e că am găsit modalități de a comunica cu fratele meu mai mic și cu sora mea care, după cum am spus, sunt non-verbali. Nu pot vorbi. Oamenii adesea elimină din start persoanele non-verbale, dar asta e o prostie, fratele meu mai mic și sora mea sunt cele mai bune rude pe care și le-ar putea dori cineva. Sunt grozavi și îi iubesc foarte mult și țin la ei mai mult decât la orice altceva. Închei cu o întrebare: Dacă nu putem pătrunde în mintea unei persoane, indiferent dacă are sau nu au autism, în loc să sancționăm tot ce se abate de la normal, de ce să nu celebrăm unicitatea și să ne bucurăm de fiecare dată când cineva dă frâu liber imaginației?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu